Era ciudat ca un blog despre Clara Strengara sa nu aiba si povestea primei zile de viata. Pe http://www.itsybitsy.ro/ un copil il intreaba pe altul: iti amintesti prima zi din viata ta? Si el raspunde alintat: mofturi si multe figuuuri! As fi tare fericita daca Clara (si viitorii copii?) ar avea amintiri frumoase din prima lor zi de viata. Mai jos este povestea nasterii noastre, poveste pe care am scris-o inainte sa implineasca Strengara o luna, de teama sa nu uit detalii importante. Mi-as fi dorit o nastere acasa, poate voi avea parte de ea vreodata, dar nu as schimba spitalul de stat in care am nascut pe nici una din clinicile particulare din Timisoara. As refuza, in schimb, multe din procedurile de rutina primite, va povestesc alta data de ce.
Ne-am cunoscut
in studentie… tineri,
visatori, entuziasti, iar azi, 7 ani mai tarziu ne umple sufletul de
dragoste o mogaldeata mica de 4 kilograme.
O data cu
experienta celor 9 luni de sarcina, a nasterii, si a prezentei unei noi fiinte
in casa noastra am evoluat, am descoperit despre noi lucruri pe care nu ni
le-am fi imaginat vreodata si parca ne iubim mai mult ca oricand.
M-am bucurat de
o sarcina relativ usoara, la inceputul sarcinii am avut probleme cu piciorul
stang din cauza nervului sciatic, pe la 3 luni o sangerare interpretata medical
ca amenint de avort, si oarecari griji din cauza faptului ca eu am RH negativ,
iar tatal pozitiv. Spre sfarsitul
sarcinii, cand era greu de gasit o pozitie confortabila de stat si dormit m-am
bucurat de mingea de travaliu, de bai calde, de masaje si, nu in ultimul rand,
de sustinere din partea sotului meu.
In seara
dinainte am inceput sa am scurgeri sangerii evidente si am tras concluzia ca se
desprinde dopul gelatinos. Mi-am imaginat ca nu mai e mult pana cand va veni
bebe pe lume. De emotie si bucurie nici nu prea am reusit sa dorm. De la ora 3
am fost treaza. Asta nu a fost o idee prea buna.
Dimineata la ora
8 m-am prezentat la spital. Aveam dilatatie de 4 cm. Doctorita mi-a spus ca
probabil azi nastem (bucuria mea J)
si m-a chemat din nou spre pranz. Intre timp am facut un calciu intravenous
pentru a ajuta dilatatia. Ajunsa acasa in loc sa dorm (cine-ar fi putut dormi)
am facut ordine, i-am lasat sotului toate cu eticheta, am pregatit lucrurile
pentru mama care urma sa vina pentru a ma ajuta. Nici vorba sa cronometrez
contractii.
La un moment dat
m-am intins in pat si am atipit. M-a trezit doctorita spunandu-mi ca nu are
rost sa vin la pranz daca nu am contractii evidente. Abia atunci m-am pus eu sa
le cronometrez. Era ora 12.00. Timp de o ora am tot masurat contractii. Erau la
distanta de 5 minute. Am sunat din nou doctorita. Plecase de la spital, m-a
chemat in jurul orei 4. Dilatatie
tot de 4 cm, dar colul era sters aproape de tot. Am intrebat: mergem
acasa sau ramanem acolo. Din fericire semnele travaliului erau evidente si am
ramas acolo.
Primul lucru
dupa ce am ajuns la sala de travaliu a fost clisma. Noroc ca vorbisem cu nasa
mea inainte si mi-a zis sa plec cu hartia igienica si cu servetelele umede la
mine si sa nu ma ridic imediat ce mi se
pare ca s-a terminat.
Pana la ora
18.00 am ras, am glumit, m-am plimbat , am povestit cu sotul meu. Desi am
nascut in spital de stat am avut norocul sa fiu singura si in sala de travaliu
si in salon cu bebelusa ulterior. La ora 18.00 dilatatia era de abia 5-6 cm.
Atunci au fost rupte membranele artificial si am primit oxitocina prin perfuzie ca sa grabim dilatatia. Toata lumea ma
lauda mirandu-se ca la o dilatatie de 5 cm sunt asa linistita, rad si zambesc
tuturor. Eu eram atat de fericita stiind ca vine bebe pe lume (n-am stiut ce sex
are pana n-am nascut) ca nu mai conta nimic. M-am necajit un pic din cauza
perfuziei, speram sa nu fie nevoie de nici un fel de interventie
medicamentoasa, dar sotul meu m-a incurajat spunandu-mi ca totul merge bine, ca
e un mic ajutor pentru dilatatie si ca va fi OK. Intre timp erau monitorizate
si bataile cordului la bebe printr-un fel de centura pusa pe burta mea. In
momentul contractiilor sau cand se misca bebe bataile se auzeau mai rar, dar
reveneau imediat la ritmul normal dupa aceea.
Incet, incet am
ajuns la dilatatie de 7-8 cm, moment in care contractiile au inceput sa devina
mai intense si mai dureroase, dar suportabile. Ce nu suportam erau mangaierile J. M-a ajutat atunci
respiratia adaptata contractiilor. De plimbat nu se punea problema pentru ca
aveam perfuzia si era monitorizat fatul.
Intre contractii incercam sa ma relaxez profund sI sa ma gandesc la lucruri
frumoase. Unul din acestea era ca vine bebele pe lume si ca la fiecare contractie
a mea el era mai aproape de bratele mele.
M-au intrebat
cum sunt contractiile. Daca ma doare si in spate, daca simt nevoia sa imping.
Da, ma durea si spatele, imi venea sa fac treaba mare si incepeam sa simt
nevoia sa imping in timpul contractiilor. M-au urcat din nou pe masa. Dilatatie 9 cm. M-au trimis la baie si mi-au
zis sa ma mai plimb un pic. Apoi din
nou in pat, din nou perfuzie. Se apropia momentul J
M-am gandit sa capat un pic de energie, eram
treaza de multe ore, ultima masa fusese micul dejun, daca nu socotim cele cateva
napolitane rontaite. Am mancat jumatate baton de ciocolata si am baut
apa, era prea dulce. Am vomitat apoi si ce nu mancasem. Dar personalul medical
s-a bucurat spunand ca e foarte bine. Mi-am amintit si eu atunci ca acesta era
un alt semn ca se apropie nasterea. Din nou, prezenta sotului a fost deosebit
de reconfortanta in aceste momente.
Si acum….incepem
Pe patul din
sala de travaliu, doctorita in fata mea,
cu cate o asistenta sustinandu-mi picioarele, sotul tinandu-mi umerii, trebuia
folosita toata forta contractiei pentru a impinge. Am crezut ca voi ramane o
eleganta si o finuta, dar nu am reusit. Gemetele si exprimarea verbala a
efortului fizic ma ajutau sa ma concentrez. Mi s-a spus sa trag mult aer in
piept si sa imping fara sa expir. De
unde… impingeam si aerul afara o data cu impinsul bebelui. Se pare ca nu a fost
foarte rau totusi, eram laudata la fiecare contractie si mi se spunea ca mai e
un pic, una sau doua contratii si gata. Cumva, era exact ce aveam nevoie sa
aud. Ce nu stiam era ca acolo urma doar sa iasa capsorul lui bebe din uter, si
mai urma o tura de impingeri in alta sala. La un moment dat bebele si cu mine
am reusit sa ajungem unde trebuie, moment in care ne-am mutat in sala de
nastere. Pana am ajuns acolo deja incepea alta contractie.
M-am urcat pe
masa de nastere, sustinuta la spate de sot, mi-au aratat niste manere de care
sa strang, sa trag, sa imping, dar in acelasi timp m-au atentionat sa nu indoi
prea tare cotul din cauza perfuziei. De parca imi mai pasa. Din nou: impinge cu toata forta!!! Nu da
aerul afara!! Mai un pic! Bebele are par negru!! (noi suntem amandoi sateni :-)
)inca cateva contractii!!!! Te
descurci foarte bine!!
Nu intelegeam de ce ma lauda, si speram ca nu
mint, si ca intr-adevar bebele era pe drumul cel bun, si ca nu mai e mult. Mi-au
spus sa astept intensitatea maxima a contractiei si atunci sa imping.
Intr-un final,
cand impingeam tare tare tare am simtit ca a iesit ceva, si nu stiam daca sa ma
relaxez sau nu – iesise capul. Mi-au zis sa imping tare tare mai departe. A
iesit si corpul. De aici totul e un vartej de impresii. Imi amintesc ca am
auzit plansetul, ca mi-au zis ca e fetita, ca a primit nota 10. Eu am miopie si
in timpul travaliului imi dadusem ochelarii jos, pentru ca se abureau din cauza
efortului si a transpiratiei. Ei mi-au aratat ca e fetita, mi-a confirmat
sotul, eu vedeam un corpusor miscand din maini si picioruse. Au cantarit-o,
masurat-o, impachetat-o si mi-au pus-o un pic in brate. A fost un moment
extraordinar. Pana atunci imi sucisem capul uitandu-ma dupa ea, acum era in
bratele mele. Cea mai mare bucurie din lume. N-au lasat-o mult, au dus-o in
salonul de bebelusi.
Credeam ca se
terminase. A fost necesara epiziotomia in timpul nasterii, iar acum a urmat
coaserea. Aproape inca o ora pe masa (capra). Am inceput sa tremur convulsiv,
mi-era frig, camasa lipita de spatele meu transpirat se transformase intr-o
platosa metalic de rece. Incercam sa glumesc spunand ca n-am stat niciodata
atat de mult timp cu picioarele desfacute. N-a ras nimeni, era 12 noaptea.
Speram sa aud dupa fiecare minut ca e gata, dar cusaturile alea parca au durat
mai mult ca toata nasterea. Am fost recunoscatoare ulterior pentru acest lucru
cand asistentele si cosmeticiana mi-au zis ce cusatura frumoasa am :-).
Intr-un final
s-a terminat si coaserea. O infirmiera ma astepta cu scaunul cu rotile pentru a
ma duce intr-un fel de antreu al salii de nastere. N-am avut nevoie de el. La
sugestia doctoritei am mers pe picioare pana in camera alaturata spre uimirea
si teama infirmierei. M-am asezat pe un pat si dupa cateva minute a venit
doctorita sa-mi verifice sanii si colostrul. Erau prezenti la apel. Dupa alte
cateva minute am avut minunata prima ocazie de a-mi alapta copilul. S-a lipit
de san de parca a fi fost sfarsitul lumii. Ma uitam la ea (era toata vanata si
manjita de vernix) si mi se parea ca n-am vazut ceva mai frumos niciodata. Nu
puteam sa-mi desprind privirea de pe chipul ei micut si inexpresiv. Mi-au
lasat-o un pic si apoi au dus-o in salonul bebelusilor dupa ce mi-au cerut
pampersi.
Am mai stat un
pic acolo si apoi am mers in salonul meu. Pe picioare. Infirmiera tremura de
frica ca voi lesina pe drum. Tot ma
tinea de brat. Nu-mi dadeam seama de ce e asa de ingrijorata, ma simteam plina
de energie si de fericire. Din cauza asta nici nu am putut sa adorm prea
repede. Mai intai au fost telefoanele de rigoare – la bunici, matusici si
prieteni care mi-au confirmat ca sunt trezi, si intr-un final am adormit. M-am
trezit la 5 emotionata si fericita, am facut ordine in salon, am facut dus ca
sa fiu pregatita pentru cel mai asteptat musafir din viata mea. La 7 n-am mai
avut rabdare sa mi-o aduca asistentele (deja intrebasem toate uniformele pe
care le vedeam daca pot sa primesc fata) si m-am dus si am cerut ca fiica mea
sa stea cu mine. Surprinse mi-au dat-o imediat. Surprinse pentru ca, am aflat
mai tarziu, copiii si mamele stateau in saloane diferite din dorinta sau
ignoranta mamelor.
Am
desfasat-o/imbracat-o pentru prima oara, am alaptat pe indelete nederanjate de
nimeni si ne-am bucurat una de prezenta celeilalte. Au urmat invatarea atasarii
la san, angorjarea, icterul, plansul, etc., dar astea sunt deja alte povesti.
