sâmbătă, 15 octombrie 2011

Cum ne-am cunoscut

Era ciudat ca un blog despre Clara Strengara sa nu aiba si povestea primei zile de viata. Pe http://www.itsybitsy.ro/ un copil il intreaba pe altul: iti amintesti prima zi din viata ta? Si el raspunde alintat: mofturi si multe figuuuri! As fi tare fericita daca Clara (si viitorii copii?) ar avea amintiri frumoase din prima lor zi de viata. Mai jos este povestea nasterii noastre, poveste pe care am scris-o inainte sa implineasca Strengara o luna, de teama sa nu uit detalii importante. Mi-as fi dorit o nastere acasa, poate voi avea parte de ea vreodata, dar nu as schimba spitalul de stat in care am nascut pe nici una din clinicile particulare din Timisoara. As refuza, in schimb, multe din procedurile de rutina primite, va povestesc alta data de ce.


Ne-am cunoscut in studentie…  tineri,  visatori, entuziasti, iar azi, 7 ani mai tarziu ne umple sufletul de dragoste o mogaldeata mica de 4 kilograme.
O data cu experienta celor 9 luni de sarcina, a nasterii, si a prezentei unei noi fiinte in casa noastra am evoluat, am descoperit despre noi lucruri pe care nu ni le-am fi imaginat vreodata si parca ne iubim mai mult ca oricand.
M-am bucurat de o sarcina relativ usoara, la inceputul sarcinii am avut probleme cu piciorul stang din cauza nervului sciatic, pe la 3 luni o sangerare interpretata medical ca amenint de avort, si oarecari griji din cauza faptului ca eu am RH negativ, iar tatal pozitiv. Spre sfarsitul sarcinii, cand era greu de gasit o pozitie confortabila de stat si dormit m-am bucurat de mingea de travaliu, de bai calde, de masaje si, nu in ultimul rand, de sustinere din partea sotului meu.
In seara dinainte am inceput sa am scurgeri sangerii evidente si am tras concluzia ca se desprinde dopul gelatinos. Mi-am imaginat ca nu mai e mult pana cand va veni bebe pe lume. De emotie si bucurie nici nu prea am reusit sa dorm. De la ora 3 am fost treaza. Asta nu a fost o idee prea buna.
Dimineata la ora 8 m-am prezentat la spital. Aveam dilatatie de 4 cm. Doctorita mi-a spus ca probabil azi nastem (bucuria mea J) si m-a chemat din nou spre pranz. Intre timp am facut un calciu intravenous pentru a ajuta dilatatia. Ajunsa acasa in loc sa dorm (cine-ar fi putut dormi) am facut ordine, i-am lasat sotului toate cu eticheta, am pregatit lucrurile pentru mama care urma sa vina pentru a ma ajuta. Nici vorba sa cronometrez contractii.
La un moment dat m-am intins in pat si am atipit. M-a trezit doctorita spunandu-mi ca nu are rost sa vin la pranz daca nu am contractii evidente. Abia atunci m-am pus eu sa le cronometrez. Era ora 12.00. Timp de o ora am tot masurat contractii. Erau la distanta de 5 minute. Am sunat din nou doctorita. Plecase de la spital, m-a chemat in jurul orei 4. Dilatatie tot de 4 cm, dar colul era sters aproape de tot. Am intrebat: mergem acasa sau ramanem acolo. Din fericire semnele travaliului erau evidente si am ramas acolo.
Primul lucru dupa ce am ajuns la sala de travaliu a fost clisma. Noroc ca vorbisem cu nasa mea inainte si mi-a zis sa plec cu hartia igienica si cu servetelele umede la mine si sa nu ma ridic imediat ce mi se pare ca s-a terminat.
Pana la ora 18.00 am ras, am glumit, m-am plimbat , am povestit cu sotul meu. Desi am nascut in spital de stat am avut norocul sa fiu singura si in sala de travaliu si in salon cu bebelusa ulterior. La ora 18.00 dilatatia era de abia 5-6 cm. Atunci au fost rupte membranele artificial si am primit oxitocina prin perfuzie ca sa grabim dilatatia. Toata lumea ma lauda mirandu-se ca la o dilatatie de 5 cm sunt asa linistita, rad si zambesc tuturor. Eu eram atat de fericita stiind ca vine bebe pe lume (n-am stiut ce sex are pana n-am nascut) ca nu mai conta nimic. M-am necajit un pic din cauza perfuziei, speram sa nu fie nevoie de nici un fel de interventie medicamentoasa, dar sotul meu m-a incurajat spunandu-mi ca totul merge bine, ca e un mic ajutor pentru dilatatie si ca va fi OK. Intre timp erau monitorizate si bataile cordului la bebe printr-un fel de centura pusa pe burta mea. In momentul contractiilor sau cand se misca bebe bataile se auzeau mai rar, dar reveneau imediat la ritmul normal dupa aceea.
Incet, incet am ajuns la dilatatie de 7-8 cm, moment in care contractiile au inceput sa devina mai intense si mai dureroase, dar suportabile. Ce nu suportam erau mangaierile J. M-a ajutat atunci respiratia adaptata contractiilor. De plimbat nu se punea problema pentru ca aveam perfuzia si  era monitorizat fatul. Intre contractii incercam sa ma relaxez profund sI sa ma gandesc la lucruri frumoase. Unul din acestea era ca vine bebele pe lume si ca la fiecare contractie a mea el era mai aproape de bratele mele.
M-au intrebat cum sunt contractiile. Daca ma doare si in spate, daca simt nevoia sa imping. Da, ma durea si spatele, imi venea sa fac treaba mare si incepeam sa simt nevoia sa imping in timpul contractiilor. M-au urcat din nou pe masa.  Dilatatie 9 cm. M-au trimis la baie si mi-au zis sa ma mai plimb un pic. Apoi din nou in pat, din nou perfuzie. Se apropia momentul J
M-am gandit sa capat un pic de energie, eram treaza de multe ore, ultima masa fusese micul dejun, daca nu socotim cele cateva napolitane rontaite. Am mancat jumatate baton de ciocolata si am baut apa, era prea dulce. Am vomitat apoi si ce nu mancasem. Dar personalul medical s-a bucurat spunand ca e foarte bine. Mi-am amintit si eu atunci ca acesta era un alt semn ca se apropie nasterea. Din nou, prezenta sotului a fost deosebit de reconfortanta in aceste momente.
Si acum….incepem
Pe patul din sala de travaliu, doctorita in fata  mea, cu cate o asistenta sustinandu-mi picioarele, sotul tinandu-mi umerii, trebuia folosita toata forta contractiei pentru a impinge. Am crezut ca voi ramane o eleganta si o finuta, dar nu am reusit. Gemetele si exprimarea verbala a efortului fizic ma ajutau sa ma concentrez. Mi s-a spus sa trag mult aer in piept si  sa imping fara sa expir. De unde… impingeam si aerul afara o data cu impinsul bebelui. Se pare ca nu a fost foarte rau totusi, eram laudata la fiecare contractie si mi se spunea ca mai e un pic, una sau doua contratii si gata. Cumva, era exact ce aveam nevoie sa aud. Ce nu stiam era ca acolo urma doar sa iasa capsorul lui bebe din uter, si mai urma o tura de impingeri in alta sala. La un moment dat bebele si cu mine am reusit sa ajungem unde trebuie, moment in care ne-am mutat in sala de nastere. Pana am ajuns acolo deja incepea alta contractie.
M-am urcat pe masa de nastere, sustinuta la spate de sot, mi-au aratat niste manere de care sa strang, sa trag, sa imping, dar in acelasi timp m-au atentionat sa nu indoi prea tare cotul din cauza perfuziei. De parca imi mai pasa. Din nou: impinge cu toata forta!!! Nu da aerul afara!! Mai un pic! Bebele are par negru!! (noi suntem amandoi sateni :-) )inca cateva contractii!!!! Te descurci foarte bine!!
Nu intelegeam de ce ma lauda, si speram ca nu mint, si ca intr-adevar bebele era pe drumul cel bun, si ca nu mai e mult. Mi-au spus sa astept intensitatea maxima a contractiei si atunci sa imping.
Intr-un final, cand impingeam tare tare tare am simtit ca a iesit ceva, si nu stiam daca sa ma relaxez sau nu – iesise capul. Mi-au zis sa imping tare tare mai departe. A iesit si corpul. De aici totul e un vartej de impresii. Imi amintesc ca am auzit plansetul, ca mi-au zis ca e fetita, ca a primit nota 10. Eu am miopie si in timpul travaliului imi dadusem ochelarii jos, pentru ca se abureau din cauza efortului si a transpiratiei. Ei mi-au aratat ca e fetita, mi-a confirmat sotul, eu vedeam un corpusor miscand din maini si picioruse. Au cantarit-o, masurat-o, impachetat-o si mi-au pus-o un pic in brate. A fost un moment extraordinar. Pana atunci imi sucisem capul uitandu-ma dupa ea, acum era in bratele mele. Cea mai mare bucurie din lume. N-au lasat-o mult, au dus-o in salonul de bebelusi.
Credeam ca se terminase. A fost necesara epiziotomia in timpul nasterii, iar acum a urmat coaserea. Aproape inca o ora pe masa (capra). Am inceput sa tremur convulsiv, mi-era frig, camasa lipita de spatele meu transpirat se transformase intr-o platosa metalic de rece. Incercam sa glumesc spunand ca n-am stat niciodata atat de mult timp cu picioarele desfacute. N-a ras nimeni, era 12 noaptea. Speram sa aud dupa fiecare minut ca e gata, dar cusaturile alea parca au durat mai mult ca toata nasterea. Am fost recunoscatoare ulterior pentru acest lucru cand asistentele si cosmeticiana mi-au zis ce cusatura frumoasa am :-).
Intr-un final s-a terminat si coaserea. O infirmiera ma astepta cu scaunul cu rotile pentru a ma duce intr-un fel de antreu al salii de nastere. N-am avut nevoie de el. La sugestia doctoritei am mers pe picioare pana in camera alaturata spre uimirea si teama infirmierei. M-am asezat pe un pat si dupa cateva minute a venit doctorita sa-mi verifice sanii si colostrul. Erau prezenti la apel. Dupa alte cateva minute am avut minunata prima ocazie de a-mi alapta copilul. S-a lipit de san de parca a fi fost sfarsitul lumii. Ma uitam la ea (era toata vanata si manjita de vernix) si mi se parea ca n-am vazut ceva mai frumos niciodata. Nu puteam sa-mi desprind privirea de pe chipul ei micut si inexpresiv. Mi-au lasat-o un pic si apoi au dus-o in salonul bebelusilor dupa ce mi-au cerut pampersi.
Am mai stat un pic acolo si apoi am mers in salonul meu. Pe picioare. Infirmiera tremura de frica ca voi lesina pe drum. Tot ma tinea de brat. Nu-mi dadeam seama de ce e asa de ingrijorata, ma simteam plina de energie si de fericire. Din cauza asta nici nu am putut sa adorm prea repede. Mai intai au fost telefoanele de rigoare – la bunici, matusici si prieteni care mi-au confirmat ca sunt trezi, si intr-un final am adormit. M-am trezit la 5 emotionata si fericita, am facut ordine in salon, am facut dus ca sa fiu pregatita pentru cel mai asteptat musafir din viata mea. La 7 n-am mai avut rabdare sa mi-o aduca asistentele (deja intrebasem toate uniformele pe care le vedeam daca pot sa primesc fata) si m-am dus si am cerut ca fiica mea sa stea cu mine. Surprinse mi-au dat-o imediat. Surprinse pentru ca, am aflat mai tarziu, copiii si mamele stateau in saloane diferite din dorinta sau ignoranta mamelor.
Am desfasat-o/imbracat-o pentru prima oara, am alaptat pe indelete nederanjate de nimeni si ne-am bucurat una de prezenta celeilalte. Au urmat invatarea atasarii la san, angorjarea, icterul, plansul, etc., dar astea sunt deja alte povesti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu