Manduca - o minune minunat de minunata!

S-a lansat o campanie care ofera parintilor sansa de a testa purtarea bebelusilor in manduca. Minunata idee si felicitari organizatorilor! M-am inscris, si intr-o luni s-a intamplat minunea: am primit pachetul. Minunea asta e tare minunata: nu tine pana la miezul noptii ca in alte povesti, ci doua saptamani ca sa ai timp sa te indragostesti de ea!

Pe langa manduca, in pachet erau si o protectie pentru copiii purtati si o protectie pentru bretele: fumbee.

Clara Stengara e plimbata toata ziua in wrap, si am zis ca o schimbare ar fi binevenita. Am pus repede manduca pe mine (e mult mai simplu si mai rapid decat sa legi un wrap), am acoperit-o cu protectia si am plecat la plimbare. Pe drum insa entuziasmul meu s-a mai diminuat: umerii mei nu se simteau prea confortabil. Am scurtat plimbarea.

Acasa am studiat din nou: bretele, catarame, erau puse corect si stranse suficient. Dupa intamplarea asta am revenit la wrap complimentat intr-un mod foarte potrivit de protectie. Ce placere sa acoperi copilul cu mica pelerina si sa stai linistita la gandul cu nu-i e rece!

Totusi nu am vrut sa renunt la manduca atat de usor! Am folosit-o des in casa! Am udat florile cu Strengara la piept, am dat cu aspiratorul, am bandajat degete, am intins si strans rufe afara. Foarte utila, se instaleaza imediat, si copilul se pune si se scoate repede din cuibusorul caldut. Desi wrap-ul mi se pare mai confortabil pentru distante lungi, dureaza mai mult pana il "instalezi" sau pana scoti copilul.

Intr-o zi mi-am dat seama ca m-am pripit sa judec manduca. La fel ca si wrap-ul, se poate purta in mai multe feluri. I-am mai dat o sansa si am incrucisat bretelele. Mult mai bineeee! Plimbarea noastra a fost placuta si pentru Clara si pentru umerii mei. Apoi, am prins curaj si am plimbat copilul si in pozitia rucsacel! A devenit imediat preferata mea. Cand o pun pe Clara pe spate si apoi incolatacesc wrap-ul am mereu emotii si incerc sa ma misc repede, cu manduca totul se termina cat zici "poarta-ma" si inchizi trei catarame.

Ce-mi place la manduca:

• rapiditatea cu care se inchide si se deschide, dar mai ales
• ador faptul ca ma frustreaza teribil sa deschid centura, de fiecare data cand ma chinui sa o deschid ma gandesc cat e de sigura pentru copilul meu, ai nevoie de ambele maini sa o deschizi sau cel putin trei degete, eu schema cu trei degete n-am reusit-o :-)
• centura si bretelele sunt groase si late, nu ma incomodeaza la purtat si sunt moi in momentul in care sunt in contact cu copilul
• funduletul Strengarei sta tare bine in scaunelul improvizat, iar
• picioarele se asaza firesc in pozitia M, pozitia cea mai buna pentru bebelusi, lucru confirmat si daca te uiti la ei cand dorm, picioarele lor sunt in M ;-), si nu, nu il doare pe bebe cum isi fac griji vecinele mele
• spatele bebelui este bine sprijinit, oferind in acelasi timp ocazia de a se lipi de spatele purtatorului, dar si libertate de miscare
• e confortabila, in pozitia rucsacel as putea spune ca nu o simt, am mers destul de mult si destul de repede fara sa simt disconfort, greutate sau  nesiguranta
• e frumoasa (sau poate imi place mie culoarea ciocolatei prea mult :-) si, daca bebe nu doreste sa-si faca simtita prezenta, 
• de-a dreptul discreta
• e versatila, o poti purta in mai multe moduri: in fata, in spate, pe sold;
•  si o pot purta diferite persoane indiferent de inaltime sau greutate 

Astazi a fost ultima zi cand manduca a fost la noi. Maine va pleca sa faca minuni si vraji pentru alt copilas.

As vrea sa inchei explicand de ce se aduna praful pe caruciorul nostru cel frumos, cumparat cu atat de mult drag si admirat de toata lumea, de ce sta uitat in colt, trist si parasit. Pentru ca imi place sa imi port copilul. Imi place sa-l simt aproape de sufletul meu la propriu. Imi place sa-i simt mirosul, sa-l pup, sa-l mangai. Pot sa vad unde se uita si ii pot spune ce vede. Ii simt miscarile, stiu ca este deranjat de ceva inainte sa inceapa sa planga. Este util, placut si confortabil. E ca si cum te-ai plimba cu bicicleta prin trafic. Te strecori usor, in autobuz, pe trepte, printre rafturi, pe usi pe care nu ti le tine nimeni. Oricare ar fi mijlocul de purtare (manduca, wrap, mei-tai, sling, etc.) este cu siguranta modul meu preferat de a ii prezenta lumea inconjuratoare Strengarei.

Cum ne-am cunoscut

Era ciudat ca un blog despre Clara Strengara sa nu aiba si povestea primei zile de viata. Pe http://www.itsybitsy.ro/ un copil il intreaba pe altul: iti amintesti prima zi din viata ta? Si el raspunde alintat: mofturi si multe figuuuri! As fi tare fericita daca Clara (si viitorii copii?) ar avea amintiri frumoase din prima lor zi de viata. Mai jos este povestea nasterii noastre, poveste pe care am scris-o inainte sa implineasca Strengara o luna, de teama sa nu uit detalii importante. Mi-as fi dorit o nastere acasa, poate voi avea parte de ea vreodata, dar nu as schimba spitalul de stat in care am nascut pe nici una din clinicile particulare din Timisoara. As refuza, in schimb, multe din procedurile de rutina primite, va povestesc alta data de ce.

Ne-am cunoscut in studentie…  tineri,  visatori, entuziasti, iar azi, 7 ani mai tarziu ne umple sufletul de dragoste o mogaldeata mica de 4 kilograme.

O data cu experienta celor 9 luni de sarcina, a nasterii, si a prezentei unei noi fiinte in casa noastra am evoluat, am descoperit despre noi lucruri pe care nu ni le-am fi imaginat vreodata si parca ne iubim mai mult ca oricand.

M-am bucurat de o sarcina relativ usoara, la inceputul sarcinii am avut probleme cu piciorul stang din cauza nervului sciatic, pe la 3 luni o sangerare interpretata medical ca amenint de avort, si oarecari griji din cauza faptului ca eu am RH negativ, iar tatal pozitiv. Spre sfarsitul sarcinii, cand era greu de gasit o pozitie confortabila de stat si dormit m-am bucurat de mingea de travaliu, de bai calde, de masaje si, nu in ultimul rand, de sustinere din partea sotului meu.

In seara dinainte am inceput sa am scurgeri sangerii evidente si am tras concluzia ca se desprinde dopul gelatinos. Mi-am imaginat ca nu mai e mult pana cand va veni bebe pe lume. De emotie si bucurie nici nu prea am reusit sa dorm. De la ora 3 am fost treaza. Asta nu a fost o idee prea buna.

Dimineata la ora 8 m-am prezentat la spital. Aveam dilatatie de 4 cm. Doctorita mi-a spus ca probabil azi nastem (bucuria mea J) si m-a chemat din nou spre pranz. Intre timp am facut un calciu intravenous pentru a ajuta dilatatia. Ajunsa acasa in loc sa dorm (cine-ar fi putut dormi) am facut ordine, i-am lasat sotului toate cu eticheta, am pregatit lucrurile pentru mama care urma sa vina pentru a ma ajuta. Nici vorba sa cronometrez contractii.

La un moment dat m-am intins in pat si am atipit. M-a trezit doctorita spunandu-mi ca nu are rost sa vin la pranz daca nu am contractii evidente. Abia atunci m-am pus eu sa le cronometrez. Era ora 12.00. Timp de o ora am tot masurat contractii. Erau la distanta de 5 minute. Am sunat din nou doctorita. Plecase de la spital, m-a chemat in jurul orei 4. Dilatatie tot de 4 cm, dar colul era sters aproape de tot. Am intrebat: mergem acasa sau ramanem acolo. Din fericire semnele travaliului erau evidente si am ramas acolo.

Primul lucru dupa ce am ajuns la sala de travaliu a fost clisma. Noroc ca vorbisem cu nasa mea inainte si mi-a zis sa plec cu hartia igienica si cu servetelele umede la mine si sa nu ma ridic imediat ce mi se pare ca s-a terminat.

Pana la ora 18.00 am ras, am glumit, m-am plimbat , am povestit cu sotul meu. Desi am nascut in spital de stat am avut norocul sa fiu singura si in sala de travaliu si in salon cu bebelusa ulterior. La ora 18.00 dilatatia era de abia 5-6 cm. Atunci au fost rupte membranele artificial si am primit oxitocina prin perfuzie ca sa grabim dilatatia. Toata lumea ma lauda mirandu-se ca la o dilatatie de 5 cm sunt asa linistita, rad si zambesc tuturor. Eu eram atat de fericita stiind ca vine bebe pe lume (n-am stiut ce sex are pana n-am nascut) ca nu mai conta nimic. M-am necajit un pic din cauza perfuziei, speram sa nu fie nevoie de nici un fel de interventie medicamentoasa, dar sotul meu m-a incurajat spunandu-mi ca totul merge bine, ca e un mic ajutor pentru dilatatie si ca va fi OK. Intre timp erau monitorizate si bataile cordului la bebe printr-un fel de centura pusa pe burta mea. In momentul contractiilor sau cand se misca bebe bataile se auzeau mai rar, dar reveneau imediat la ritmul normal dupa aceea.

Incet, incet am ajuns la dilatatie de 7-8 cm, moment in care contractiile au inceput sa devina mai intense si mai dureroase, dar suportabile. Ce nu suportam erau mangaierile J. M-a ajutat atunci respiratia adaptata contractiilor. De plimbat nu se punea problema pentru ca aveam perfuzia si  era monitorizat fatul. Intre contractii incercam sa ma relaxez profund sI sa ma gandesc la lucruri frumoase. Unul din acestea era ca vine bebele pe lume si ca la fiecare contractie a mea el era mai aproape de bratele mele.

M-au intrebat cum sunt contractiile. Daca ma doare si in spate, daca simt nevoia sa imping. Da, ma durea si spatele, imi venea sa fac treaba mare si incepeam sa simt nevoia sa imping in timpul contractiilor. M-au urcat din nou pe masa.  Dilatatie 9 cm. M-au trimis la baie si mi-au zis sa ma mai plimb un pic. Apoi din nou in pat, din nou perfuzie. Se apropia momentul J

M-am gandit sa capat un pic de energie, eram treaza de multe ore, ultima masa fusese micul dejun, daca nu socotim cele cateva napolitane rontaite. Am mancat jumatate baton de ciocolata si am baut apa, era prea dulce. Am vomitat apoi si ce nu mancasem. Dar personalul medical s-a bucurat spunand ca e foarte bine. Mi-am amintit si eu atunci ca acesta era un alt semn ca se apropie nasterea. Din nou, prezenta sotului a fost deosebit de reconfortanta in aceste momente.

Si acum….incepem

Pe patul din sala de travaliu, doctorita in fata  mea, cu cate o asistenta sustinandu-mi picioarele, sotul tinandu-mi umerii, trebuia folosita toata forta contractiei pentru a impinge. Am crezut ca voi ramane o eleganta si o finuta, dar nu am reusit. Gemetele si exprimarea verbala a efortului fizic ma ajutau sa ma concentrez. Mi s-a spus sa trag mult aer in piept si  sa imping fara sa expir. De unde… impingeam si aerul afara o data cu impinsul bebelui. Se pare ca nu a fost foarte rau totusi, eram laudata la fiecare contractie si mi se spunea ca mai e un pic, una sau doua contratii si gata. Cumva, era exact ce aveam nevoie sa aud. Ce nu stiam era ca acolo urma doar sa iasa capsorul lui bebe din uter, si mai urma o tura de impingeri in alta sala. La un moment dat bebele si cu mine am reusit sa ajungem unde trebuie, moment in care ne-am mutat in sala de nastere. Pana am ajuns acolo deja incepea alta contractie.

M-am urcat pe masa de nastere, sustinuta la spate de sot, mi-au aratat niste manere de care sa strang, sa trag, sa imping, dar in acelasi timp m-au atentionat sa nu indoi prea tare cotul din cauza perfuziei. De parca imi mai pasa. Din nou: impinge cu toata forta!!! Nu da aerul afara!! Mai un pic! Bebele are par negru!! (noi suntem amandoi sateni :-) )inca cateva contractii!!!! Te descurci foarte bine!!

Nu intelegeam de ce ma lauda, si speram ca nu mint, si ca intr-adevar bebele era pe drumul cel bun, si ca nu mai e mult. Mi-au spus sa astept intensitatea maxima a contractiei si atunci sa imping.

Intr-un final, cand impingeam tare tare tare am simtit ca a iesit ceva, si nu stiam daca sa ma relaxez sau nu – iesise capul. Mi-au zis sa imping tare tare mai departe. A iesit si corpul. De aici totul e un vartej de impresii. Imi amintesc ca am auzit plansetul, ca mi-au zis ca e fetita, ca a primit nota 10. Eu am miopie si in timpul travaliului imi dadusem ochelarii jos, pentru ca se abureau din cauza efortului si a transpiratiei. Ei mi-au aratat ca e fetita, mi-a confirmat sotul, eu vedeam un corpusor miscand din maini si picioruse. Au cantarit-o, masurat-o, impachetat-o si mi-au pus-o un pic in brate. A fost un moment extraordinar. Pana atunci imi sucisem capul uitandu-ma dupa ea, acum era in bratele mele. Cea mai mare bucurie din lume. N-au lasat-o mult, au dus-o in salonul de bebelusi.

Credeam ca se terminase. A fost necesara epiziotomia in timpul nasterii, iar acum a urmat coaserea. Aproape inca o ora pe masa (capra). Am inceput sa tremur convulsiv, mi-era frig, camasa lipita de spatele meu transpirat se transformase intr-o platosa metalic de rece. Incercam sa glumesc spunand ca n-am stat niciodata atat de mult timp cu picioarele desfacute. N-a ras nimeni, era 12 noaptea. Speram sa aud dupa fiecare minut ca e gata, dar cusaturile alea parca au durat mai mult ca toata nasterea. Am fost recunoscatoare ulterior pentru acest lucru cand asistentele si cosmeticiana mi-au zis ce cusatura frumoasa am :-).

Intr-un final s-a terminat si coaserea. O infirmiera ma astepta cu scaunul cu rotile pentru a ma duce intr-un fel de antreu al salii de nastere. N-am avut nevoie de el. La sugestia doctoritei am mers pe picioare pana in camera alaturata spre uimirea si teama infirmierei. M-am asezat pe un pat si dupa cateva minute a venit doctorita sa-mi verifice sanii si colostrul. Erau prezenti la apel. Dupa alte cateva minute am avut minunata prima ocazie de a-mi alapta copilul. S-a lipit de san de parca a fi fost sfarsitul lumii. Ma uitam la ea (era toata vanata si manjita de vernix) si mi se parea ca n-am vazut ceva mai frumos niciodata. Nu puteam sa-mi desprind privirea de pe chipul ei micut si inexpresiv. Mi-au lasat-o un pic si apoi au dus-o in salonul bebelusilor dupa ce mi-au cerut pampersi.

Am mai stat un pic acolo si apoi am mers in salonul meu. Pe picioare. Infirmiera tremura de frica ca voi lesina pe drum. Tot ma tinea de brat. Nu-mi dadeam seama de ce e asa de ingrijorata, ma simteam plina de energie si de fericire. Din cauza asta nici nu am putut sa adorm prea repede. Mai intai au fost telefoanele de rigoare – la bunici, matusici si prieteni care mi-au confirmat ca sunt trezi, si intr-un final am adormit. M-am trezit la 5 emotionata si fericita, am facut ordine in salon, am facut dus ca sa fiu pregatita pentru cel mai asteptat musafir din viata mea. La 7 n-am mai avut rabdare sa mi-o aduca asistentele (deja intrebasem toate uniformele pe care le vedeam daca pot sa primesc fata) si m-am dus si am cerut ca fiica mea sa stea cu mine. Surprinse mi-au dat-o imediat. Surprinse pentru ca, am aflat mai tarziu, copiii si mamele stateau in saloane diferite din dorinta sau ignoranta mamelor.

Am desfasat-o/imbracat-o pentru prima oara, am alaptat pe indelete nederanjate de nimeni si ne-am bucurat una de prezenta celeilalte. Au urmat invatarea atasarii la san, angorjarea, icterul, plansul, etc., dar astea sunt deja alte povesti.

Ma bucur ca sunt femeie

Sunt genul de persoana mamoasa, imi place sa salvez pe toata lumea, sa ajut, si de multe ori ma bag in tot felul de belele pentru ca ma autointitulez ambasadorul altora. Cu sotul meu m-am purtat identic, l-am rasfatat cat am putut, ca pe un copil. Mare i-a fost mirarea cand i-am cerut brusc sa se maturizeze, aveam nevoie de ajutorul adultului din el cand am ajuns cu bebica acasa! E un om extraordinar si il iubesc mult. Tocmai de aceea, de cand am ramas insarcinata mi-a parut rau pentru el.

Mi-a parut rau pentru toti barbatii din lume, dar in special pentru el caci il iubesc. Mi-a parut rau ca nu poate simti acel miracol care crestea in mine clipa de clipa, decat mult dupa ce l-am simtit eu. Ca nu simte mesajele bebelusului decat daca il chem eu. Se bucura mai tarziu in sarcina de momentele lor in doi, cand eu dormeam. Imi povestea ce bebelus activ avem la 1 noaptea si eu ma bucuram ca descoperea cai de comunicare cu micul nostru miracol.

La nastere a fost alaturi de mine. Cred ca e cel  mai frumos cadou pe care mi l-a facut vreodata: copilul si prezenta lui la nastere. Din nou mi-a parut rau pentru el. Nu am considerat ca am avut o nastere teribil de grea sau de dureroasa, nu e ceva de genul: oare de ce nu poti sa treci tu prin chinurile nasterii? Nu, e mai degraba: oare de ce nu poti sa simti si tu avalansa asta de bucurie si de fericire, de mandrie inimaginabila, de o intensitate si profunzime incredibile. Stiu ca a fost intens si emotionant si pentru el, dar ma indoiesc ca se apropie de ceea ce am simtit eu.

O alta experienta extraordinara de la care a fost exclus a fost alaptatul. Bineinteles ca de multe ori se bucura de noi doua, de mutrite si pozitii, de fatuca stropita de jeturile de lapte, de mormaielile cu sanul in gura, dar nu a simtit niciodata intimitatea, caldura, apropierea, complicitatea, frumusetea alaptarii, a hranirii copilului cu ce e mai bun si mai pretios din lumea asta.

Pe de alta parte, cred ca as plange de frustrare daca m-ar suna din cand in cand sa-mi spuna ca astazi copilul nostru a zambit, sau a plecat de-a busilea, sau a zis mama, sau a cazut din pat, sau a mangaiat pisica. Ma bucur ca sunt femeie si am dreptul la concediu pentru cresterea copilului si ma bucur ca ne permitem sa stau acasa ca sa pot beneficia de acest concediu, ca sa pot creste copilul si sa vad progresele incredibile pe care le face zi de zi.

Da, ma bucur mult ca sunt femeie!

Sursa pozei: http://www.google.ro/imgres?q=boy+and+girl+bebe&hl=ro&nord=1&biw=1440&bih=785&tbm=isch&tbnid=3WZhic9XlnbkzM:&imgrefurl=http://forum.baby-gaga.com/about1866121-3.html&docid=5kVPXYm6LkEP4M&imgurl=http://mamadweeb.com/wp-content/uploads/2010/05/u15580665.jpg&w=170&h=148&ei=BKmWTrLaIMSbOv7WgZAC&zoom=1&iact=rc&dur=902&sig=114952444125895463073&page=3&tbnh=118&tbnw=136&start=62&ndsp=31&ved=1t:429,r:22,s:62&tx=120&ty=26

Nume de cod: Strengara!

Agent:       Clara Iasmina

Nume de cod: Strengara, in unele cercuri Clarinet 

Varsta:      7 luni fara 4 zile

Descriere fizica: cel mai frumos copil din lume

Aptitudini: 

• se deplaseaza in patru labe cu viteza variabila (dupa cat de interesant sau interzis este ceea ce se afla la capatul traseului)
• sta bine in fundulet
• rade si plange zgomotos, motivele nu sunt mereu clare pentru adultii din jur
• se ridica in picioare din pozitia culcat pe spate sau din genunchi sprijinindu-se de mainile celorlati, picioare, si, de ce nu, de fata de masa
• paseste cu pasi mai mari sau mai mici, mai repezi sau mai inceti, mai siguri sau mai clatinati, si zambeste mandra in acest timp
• leaga consoane de vocale intr-un cantecel incomprehensibil pentru neinititati
• duce bucatile de mancare la gura, la fel face si cu lingurita, desi continutul ei are destinatii de aterizare imprevizibile
• musca teribil desi nu are nici un dinte
• apuca bine cu "clestisorul"

Amenintari: in permanenta amenintata de gura pupacioasa a mamei 

Puncte slabe:

• bunici, verisori, unchi si matusi departe
• tati munceste mult si sta putin pe-acasa

Preferinte:

• ii plac cartile, molfaie de zor la ele 
• prefera sa traga de par, oricand, pe oricine 
• prefera ochelarii, categoric!
• ii place sa admire privelistea de la marginea patului, sau de sub scaun
• prefera sa descopere coltul opus al patului decat sa adoarma
• prefera snurul de la pantaloni sau degetele mamei oricarei jucarii de dentitite
• in locul jucariilor colorate, plusate si zornaitoare prefera tampoanele de sani: albe, mici, silentioase

Pericol: DA! e in mare pericol sa creasca mare, bine si frumos!

Paziti-va!

Aleg sa fiu parinte suficient de bun!

Am făcut acum ceva timp câteva seminarii de formare în psihoterapie de familie. Unul din exerciții presupunea să vorbim despre părinții noștri. Bineînțeles că în acel moment mi-a trecut prin creieraș tot ceea ce am să le reproșez părinților mei. Înainte să deschid gura unul dintre psihoterapeuții care ne supervizau ne-a spus simplu și fără o intonație deosebită: rolul părintelui e să te aducă  la vârsta la care poți avea grijă singur de tine!!!!!!!! M-am gândit un pic și mi-am dat seama că așa este. Părintele care te-a făcut/născut și-a asumat datoria să aibă grijă de tine până la vârsta maturității, când te poți îngriji fizic, când ai dreptul să muncești și te poți întreține, când ar trebui să ai maturitatea de a întemeia propria familie, când poți să repari eventualele probleme psihice pe care le-ai căpătat. Puține țări creează dependența copilului de părinții săi pe care o creează cultura română. Creăm copii handicapați psihic, care nu au încredere în forțele proprii, care să rămână sub fusta noastră și la maturitate (facultăți plătite de părinți, care se sacrifică la sânge pentru ca al lor copil să facă una din faultățile mediocre sau submediocre românești, nunta plătită tot de părinți, care apoi îi gazduiesc pe copii, care vin cu ei de mână la 30 de ani să se angajeze, pentru că lor le e rușine să vorbescă pentru ei, ș.a.m.d.).

Nu vreau să mă îndepărtez prea mult de subiect. Așa cum zicea o mămică pe care o urmăresc, blogosfera mămicească este într-o stare beligerantă de necrezut. Adepții lăsatului copilului să plângă sunt făcuți cu ou și cu oțet de tabăra adversă. Nu îmi dau seama cum și când și cine a hotărât că varianta pe care o aplică este cea mai bună, că teoria pe care o urmează este singura care trebuie urmată, că metoda pe care o aplică nu are cusur. Se creeaza un pat procustian al parintelui care nu-si pierde niciodata rabdarea, care nu e niciodata obosit, care nu ridica vocea si/sau mana nicodata, care nu e iritat niciodata. Un parinte care va spune mai tarziu: am sacrificat atatea pentru tine si tu... asa ma rasplatesti! Cine simte ca nu a gresit niciodata, ca nu are nici un regret, nici o remuscare, nici o vina, nici un motiv pentru care sa-i ceara iertare copilului, sa ridice primul piatra!

Din câte știu eu, nici una din mămicile care au născut nu au avut apoi o revelație misterioasă care le-a oferit instant toată informația ideală necesară creșterii unui copil. În ceea ce mă privește, am citit și înainte să nasc și după și citesc în continuare. Și mi-am ales sursele așa cum sunt și eu. Cărțile pe care le-am preferat erau acelea care descriau metodele și apoi spuneau să alegem varianta care ni se potrivește cel mai bine. Pentru că nu există cea mai bună variantă! Pentru că fiecare familie are cel puțin trei personalități diferite una de alta și diferite de ale altor familii. Pentru că fiecare sistem familial funcționează diferit, are nevoi diferite, are istorii diferite, are probleme nerezolvate diferite, are modalități de a face față situației diferite! 

Cred cu tărie că fiecare are dreptul de a face alegeri în viață. Și mai cred că nu există alegeri perfecte, există alegeri perfecte pentru mine în acest moment. Am citit despre o mămică care își schimba stilul de parenting la fiecare două săptămâni în funcție de cartea citită. Acum se vor găsi unii să critice faptul că nu exista o rutină în viața copilului respectiv, dar acei părinți au făcut ce au știut ei mai bine. Ce e frumos la dreptul de a alege, e că pot alege să mă răzgândesc atunci când eu hotărăsc asta, pentru ca cea mai buna solutie e cea mai buna solutie pana cand nu mai e.

Mămicile care aleg! să își hrănescă copiii cu lapte praf și nu cu lapte matern nu își lasă copiii să moară de foame.  Mămicile care aleg! să culce copiii în pătuț de bebe și nu cu ele în pat nu lasă copilul nedormit. Mămicile care aleg! să poarte copilul în căruț și nu la piept nu lasă copilul fără contact uman. Mămicile care aleg! să lase copilul să plângă nu îl lasă fără dragoste maternă.

Am mai citit ceva interesant în aceste cărți. Și anume faptul că copiii ne iubesc necondiționat și ne iartă atunci când greșim. Faptul că nu e (aproape) niciodată prea târziu pentru a repara o greșeală părintească. Nu trebuie să fim părinți perfecți! Nici nu am putea fi. Dar putem fi părinți suficient de buni! Părinți care vor să-i fie bine copilului și care îl susțin în creșterea lui. 

Sunt sigură că am fost lăsați să plângem când am fost bebeluși și eu și soțul meu. Pentru că atunci nu aveai babyphone, pentru ca nu aveai concediu de crestere a copilului de 2 ani, pentru că trebuia să mergi la lucru sau la câmp și nu puteai fi cu ochii pe copil ca pe butelie. Am primit bătaie copil fiind, am primit pedepse nemeritate/nepotrivite ca durată sau metodă, însă îmi iubesc părinții și știu că au făcut cea mai bună treabă pe care o puteau face ca părinți ai mei. Le mulțumesc că mi-au permis să mă îndepărtez de ei suficient de mult cât să decopăr cine sunt. Le mulțumesc pentru fiecare am încredere în tine, pentru fiecare te iubesc, pentru fiecare mână întinsă când am avut nevoie. Pentru că, iată, am ajuns să am copii la rândul meu.

Pe toată perioada sarcinii am ales! să nu citesc forumurile graviduțelor pentru că mi se păreau pline de informații nenecesare și anxiogene. Astăzi, aleg! să nu citesc anumite bloguri ale mămicilor pentru că descriu  mamicitul ca fiind posibil doar in varianta lor. Citesc cu drag acele povesti care descriu cum a fost mai bine pentru familia respectiva si cand consider ca mi se potriveste si mie aplic, cand nu, nu. Am ales să-mi alăptez copilul exclusiv până aproape de 6 luni, am ales să dorm cu el, am ales să îl port si în brațe și în căruț, dar nu fac o paradă din asta, nu condamn pe cei care au ales altfel și nici nu spun că ceea ce fac eu este cea mai bună metodă posibilă.

Fac greșeli în fiecare zi, cu nemiluita, pentru că încă învaț și pentru că voi învăța toată viața.  Dar, cu siguranță, sunt un părinte suficient de bun pentru că copilul meu crește, râde, se joacă, evoluează în fiecare zi. Și știu că nu va fi un copil perfect (sau  cuminte) ci este și va fi un copil care merită toată dragostea mea.

Fac yoga zilnic

Fac yoga de 5 până la 8-9 ori pe zi. Fiecare ședință durează între 30 de secunde și 10 minute. Ședința începe în momentul emoționant și mult așteptat al desprinderii guriței Ștrengarei de sânul meu. 

În acest moment are loc primul test: dacă nu se trezește în timpul îmbrăcării mele, înseamnă că a adormit destul de bine. Al doilea test: se iau piciorușele grăsune de pe piciorul meu și se așeză cu grijă pe saltea. Și nu, nu se pupă cu nesaț, nu acum. Testul nr. 3: se ia mânuța care dormitează leneșă pe pieptul  meu și se așază lângă cealaltă mânuță pe saltea. Și nu, nici asta nu se sărută cu nesaț! De obicei, urmarea acestui test este  o poză superbă cu două mânuțe inocente (acum nu trag de păul meu!) împreunate ca pentru rugăciune. În cazul în care vreunul dintre teste iese pozitiv, adică se trezește, atunci reluăm tot procesul adormirii de la capăt.

Buuuun...... nu s-a trezit. Putem începe: se întinde piciorul care tocmai a fost eliberat de greutatea dulce a celor două picioușe. Se întinde mâna de la baza saltelei și se mută greutatea corpului astfel încât să ajungem deasupra copilului adormit cam așa: 

Se menține echilibrul câteva secunde și se ridică piciorul dinspre marginea patului, mutăm deci greutatea corpului pe trei membre. Piciorul aflat în aer se îndreaptă cu grație și cât de multă încetineală posibilă către terenul de aterizare: podeaua. În momentul aterizării, se mută greutatea corpului pe acest picior și încet, în echilibru perfect se ridică piciorul sprijinit pe saltea și brațele, unul câte unul. Dificultatea exercițiului este în relație direct proporțională cu distanța dintre poziția inițială și marginea patului.  

După aterizare se învelește copilul dacă e cazul.

Încă ceva. În timpul exercițiului meditez intens! Meditez la nepocnirea oaselor și a încheieturilor, la nescârțâirea patului, la nenimerirea acelor două scânduri din podea care fac zgomot. Uneori îmi iese, alteori nu.

Gata, exercițiul s-a terminat!

Când am timp și dispoziție fac și yoga din asta mai soft.

Managementul timpului

La un moment dat erau tare la modă cursurile de Time Management. Se făceau periodic. Majoritatea aveau la activ cel puţin un astfel de curs. Mă întreb dacă a făcut cineva un sondaj pentru a vedea eficienţa lor ulterioară. A venit criza şi au fost primele training-uri eliminate de pe lista de perfecţionare a angajaţilor. Oare de ce?

Ce legătură are managementul timpului cu mămicitul? Vă zic imediat. Mămicitul e cel mai bun training de Time management ever! Pentru că altfel nu se poate. Pentru că nu ai când să schimbi, drăgăleşti, hrăneşti, educi, plimbi, întreţii un bebeluş şi să şi te speli, mănânci, faci curat, pregăteşti mâncarea pentru bebi, pentru tine si restul familiei, citeşti ultimele noutăţi în materie de diversificare şi sleep training, să zâmbeşti galeş omului iubit, să ai grijă să nu arăţi ca muma pădurii când faci asta (poate anul viitor) să linişteşti bebeluşul plângăcios, să dormi, să speli vase, rufe, podele, să sterilizezi biberoane şi linguriţe, să calci.... să mai  continuu? Sună cunoscut?  

Ei bine, dacă eşti în aceeaşi siuaţie cu mine cu siguranţă ai creat nişte metode prin care să foloseşti timpul cât mai eficient posibil.

Aici sunt câteva din principiile după care mă ghidez în acele câteva jumătăţi de oră libere pe care le am zilnic:

1. nu lăsa pe mai târziu ce poţi face acum! Chiar dacă asta înseamnă să pui în sertar furculiţele din uscătorul de vase, sau să setezi microundele pentu sterilizare, sau să sortezi hainele pentru următoarea tură de spălat, sau să faci un duş :-) Oricât de mică ar fi activitatea respectivă îţi vei mulţumi mai târziu că ai facut-o!
2. fă mai multe lucruri în acelaşi timp, în limita posibilităţilor desigur! Un truc foarte bun e să faci mai întâi acele lucruri care durează mai mult, dar îţi cer prezenţa la început (spălat rufe, pregătit mâncare) şi în timp ce maşina de spălat merge, mâncarea fierbe pe foc, prăjitura se coace în cuptor, păpica lui bebi e în steamer, speli vasele şi întinzi rufele. 
3. când găteşti mâncăruri ce pot fi congelate fă două sau trei porţii, şi congelează ce nu mâncaţi acum. Eu de exemplu fac întotdeauna mai mult aluat de pizza, şi când nu mai ştiu pe unde să scot mâneca petru că nu am reuşit să pregătesc nimic, dezgheţ o porţie şi am asigurat cina. De asemenea, când găteşti, poţi să găteşti pentru două sau trei zile. Mie nu-mi place să mănânc acelaşi lucru mai multe zile sau să mănânc mâncare veche şi, de obicei, fac o friptură şi o asortez cu mai multe garnituri rapide.
4. tot la capitolul congelator, este şi metoda pregătirii unor porţii de zarzavat pentru supe/ciorbe şi congelarea lor. Metodă descrisă foarte practic aici .
5. mâncărica lui bebe pregătită în cantităţi mai mari şi congelată în porţii individuale. Pe această temă voi reveni într-un post viitor.
6. folosesc cutii. Am un coş drăguţ în care pur şi simplu arunc jucăriile când vine seara şi în felul ăsta am facut ordine rapid, iar mâine le am din nou la îndemână.
7. seara las totul lună pentru că ştiu că a doua zi o iau de la capăt. Ce n-am reuşit să fac în timpul zilei termin seara: spăl vasele, îmi întreb iubitul cum a fost ziua lui, pregătesc cerealele micuţei, sterilizez sticluţa de lapte, fac duş etc.  
8. nu refuz ajutorul când mi se oferă! La asta încă lucrez :-), uneori îmi iese şi reuşesc să  nu mă simt vinovată când îmi face altcineva treaba. De exemplu, au fost socrii în vizită, şi deşi am reuşit să servesc ceva diferit la fiecare masă, una din cine a pregătit-o soacra mea, şi de asemenea, spăla vasele cât eu o adormeam pe Ştrengară. 
9. deleg sarcinile. De exemplu, când e soţul acasă seara, el este cel care face băiţa. 
10. nu uita să te odihneşti! La urma urmei pentru bebe e mai important să aibă alături o mămică odihnită, veselă şi disponibilă, decât să  fie praful şters!

O admir pe mama de când mă ştiu. Mereu mă întrebam de unde are atât de multă energie şi cum reuşeşte să facă atâtea într-o zi. Acum ştiu. Mulţumesc mamă!

Voi ce metode de time management folosiţi?

Sursa pozei:   http://www.google.ro/imgres?q=baby+clock&hl=ro&sa=X&nord=1&biw=1440&bih=785&tbm=isch&prmd=ivns&tbnid=wGGl43gHbzRzsM:&imgrefurl=http://www.babyblogplace.com/around-the-clock-baby-showers/&docid=TZ9j20JfU6g-sM&w=300&h=300&ei=WN18TvG-JIKO4gSk07nMDg&zoom=1&iact=rc&dur=468&page=1&tbnh=157&tbnw=166&start=0&ndsp=28&ved=1t:429,r:0,s:0&tx=82&ty=54

parea simplu

Chiar parea simplu la inceput. Strengara adormea oriunde oricand, important era sa fiu suficient de repede dezbracabila. La un moment dat am citit eu ca bebelusii au nevoie de somn, si cu cat ii culci mai repede cu atat au parte de mai mult somn. Ei vor dormi pana dimineata chiar daca sunt culcati mai devreme. No, am zis hai sa incercam. 

Zis si facut: pe la o luna Strengara avea program seara, program pe care il are si azi: 7.30 baita, masaj, papica, somn. Urma aproximativ jumatate de ora, uneori mai mult alteori mai putin, de negocieri in momentul transferului in patutul ei. Cum luam copilul adormit din pat si il aterizam cu grija la el in patut cum incepea concertul. Concertul nu se oprea nici la leganat de patut, nici la cantat, nici la plecat si revenit, nici la masaj pe burtica. Concertul inceta cand copilul era transferat inapoi in patul mare si alintat cu suzeta naturala. O vreme mergea asa. Doua trei concerte si apoi transfer final. Pana la un moment dat cand copilul n-a mai vrut si n-a mai vrut. Asa ca azi dormim toti trei intr-un pat mare de 2/2, dar noi, adultii suntem ingramaditi in cate o margine. Strengara e bine pentru varsta ei si ca lungime si ca greutate, dar se foieste suficient cat sa ajunga pe orizontala, sau pe diagonala, lasandu-ne noua celor mari vise inghesuite si membre amortite. Dar, nu ma plang atat timp cat apuc sa dorm suficient de mult cat sa visez.

Pana aici toate bune. Ziua e alta mancare de...somn. In mod normal aveam 3-4 reprize de somn a cate jumatate de ora. Zic aveam pentru ca am citit recent intamplarile altor mamici : http://easypeasy.ro/2011/09/de-ce-nu-doarme-bebe/#comments. Eu stiam ca bebe ar trebui sa doarma mai mult ziua, dar  ma gandeam ca al meu e mai special.  Am pus in practica.

N-am mai lenevit dimineata incercand sa sugerez copilului ca inca o portie de somn ar fi utila amandurora, ci ne-am trezit. Ne-am jucat intens. Pe la  9 a fost primul somn, aproape doua ore! Fantastic. Urmeaza iar stimulare, joaca, jucarii, culori, forme. Iar somn - o ora jumate. As avea nevoie de o pagina intreaga pentru a enumera cate chestiuni domestice am pus la punct in ziua aia. Se trezeste. Ne jucam, papa, ne jucam, somn. Iesim la plimbare, ne jucam dn nou. Se face 7.30. Rutina de seara: tras draperii, pregatit pat, pus muzica de somn, mergem la baie, unde are loc baita cu ratustele, masajul si cantatul, imbracatul, dragalitul. In timp ce mergem spre camera spunem noapte buna!  in fiecare oglinda întalnită si la fiecare jucarie atarnata pe te miri unde. In pat, papica si somn. Peste juma de ora, plans papi somn. Peste juma de ora iar. Eu m-am asezat langa ea pe la 12.00. Aproximativ atunci s-a trezit si ea si nu stiu daca am dormit 2 ore in noaptea aia si eu si ea. Dimineata cheaune de somn si agresive amandoua am plecat la plimbare. Ne-am intors, a dormit aproape o ora. Treaza era alintata si mataita pentru ca oricum nu isi facuse somnul normal. La pranz a dormit mai mult pentru ca am stat si eu langa ea. Cum dadeam sa ma ridic din pat cum facea ochii  mari. Seara am iesit la plimbare, copilul meu morocanos si incruntat le zambea strainilor si atat. Ne-am intors, am urmat intocmai rutina de seara, ba chiar am zis sa devansez un pic: baita am facut-o la 7. Pana la ora 9.30 am fost in negocieri, ea somnororasa si plangacioasa, eu somnoroasa, infometata, agitata sa pregatesc si cina pentru minunatul tatic care trebuia sa ajunga acasa. Peste noapte a dormit totusi mai bine, si eu langa ea, iar azi au fost trei ture de somn fiecare mai lunga de jumatate de ora. Sunt tare curioasa cum va fi la noapte, dar inca nu ma dau batuta. 

Pentru cine citeste povestea asta e bine de stiut ca fiecare familie capata la un moment dat un ritm al ei propriu. Eu stiu ca ceea ce fac e gresit conform multor teorii si teoreticieni: copilul nu ar trebui sa doarma cu parintii sai, ar trebui sa invete sa adoarma singur, ar trebui lasat sa planga s.a.m.d. Eu nu le contrazic, dar pentru mine nu functioneaza. Sunt deschisa sa incerc lucruri noi, si tot citesc carti care se contrazic una pe cealalata :-), dar in acelasi timp imi ascult copilul. 

Doresc tuturor nopti usoare si somn odihnitor!

Intre timp au mai trecut doua nopti si sistemul incepe sa functioneze. Copilul doarme mai mult ziua! Iupiiii!